duminică, 29 iulie 2012

A patra săptămînă 30 iulie-5 august 2012


secetă mare
rugi la Sfântul Ilie
pe cer niciun nor

        Fiecare dintre cele trei versuri poate evoca o mică scenă cu consistenţa şi deschiderea ei. Luate separat ele îşi păstrează starea de nebulozitate şi de efervescenţă fecundă. Puse însă unul după altul, în această ordine, capătă o continuitate stearpă care le anulează orice deschidere spre stimularea închipuirii şi vibraţiei emoţionale. Totul a fost deja spus: oamenii se roagă pentru ploaia care nu se întrevede. Banalitatea consemnată îndreptăţeşte întrebarea decepţionat-retorică: ei şi?! Tema singură nu aduce automat empatizarea eficace pentru haiku cu cei atinşi de necaz.

        O fi haiku-ul o observaţie atentă a stărilor de fapt, dar dacă, în urma observaţiei, nu s-a strecurat în el şi acel pic de tensiune care face imaginile să palpite, dacă montajul nu creează nicio surpriză, dacă nu există un contrast oarecare, un joc de cuvinte care să aducă ceva ambiguitate, o trimitere alegorică spre alt orizont al interpretării, cititorul nu poate savura compunerea. Şi ridică nemulţumit din umeri.

        Vă propun deci să reţineţi sintagma pe cer niciun nor  pentru semnificaţia ei indecisă şi s-o integraţi în poemul vostru oriunde. Poate fi o imagine a seninătăţii şi a speranţei dar şi a disperării celor ce aşteaptă nu doar răcoarea ploii ci şi apa care să redea vitalitatea lumii vegetale. În rest, sînteţi liberi să construiţi un poem după propria inspiraţie, senin sau îngrijorat, cu rugi sau cu mulţumiri (mai curînd neexplicitate), ţinînd cont sau nu de tema poemului de la care am plecat. Sau fără tot ce am enumerat dacă găsiţi ceva mai provocator.

        Rugăminte: în comentariile de aici scrieţi doar poemele pe care le-aţi compus, fără alte adaosuri. Rezervaţi-vă pentru alte păreri în postarea în care voi face şi eu comentariile.

       

Comentariu la săptămîna a III-a


        Reiau invitaţia de a îndrăzni şi voi să faceţi comentarii atît la adaosurile voastre cît şi la ale celorlalţi. Săptămîna a doua nu are niciun comentariu. Aţi fost în totalitate de acord cu interpretarea mea? Puteţi să nuanţaţi, să combateţi, că cîrcotiţi. Şi mai ales să veniţi cu păreri originale, proaspete, ingenioase. Riscul e minor şi vă poate folosi şi vouă şi celorlalţi.

        Rezervaţi-vă aceste intervenţii pentru postarea în care şi eu fac comentariile şi evitaţi să le faceţi acolo unde trebuie să trimiteţi doar completarea poemului propus.

*

ferestre oarbe -
(versuri de
adăugat)


        Spiritul mulţimilor / caută-n trecut ratează haiku-ul pentru că este o exprimare sentenţioasă, pare a fi o cugetare care nu cuprinde nimic concret şi sensibil. (Oana Elena Dumitrescu)

Sistemul de operare / WINDOWS virusat este un adaos ingenios şi oarecum surpinzător, mizînd pe jocul de cuvinte fereastră/window şi realizînd un senryu de calitate; în schimb, albastrul de Voroneț / pastișă de cer este o forţare inutilă de a cocheta cu teme pios patriotarde care duc la un eşec garantat. (STOPS)

(Fac o paranteză şi citez dintr-un text al meu, fără să fiu convins că voi descuraja pe cineva în intenţia de a recurge mereu la o recuzită nepotrivită cu haiku-ul:

În fine, pentru a dovedi şi ignorarea celor susţinute de Blaga despre zelul etnografic de naţionalizare a artei româneşti în Etnografie şi artă, şi anume:

“Ni s-a dat să cunoaştem pictori care aspirînd spre o creaţie cît mai românească nu se sfiesc să îmbrace pe Maica Domnului în cătrinţă şi să încingă pe Isus cu un brăcinare din care numai cele trei culori mai lipsesc pentru a fi complet naţional”,

urmărind cu ochelari de cal pedestru zborul înaripatului Pegas, comentatorul amintit la început nu se sfieşte să vadă în poezia de care cu atîta aplomb se ocupă:

“hărnicia şi optimismul (se înţelege – româneşti, s.m.) învăluite în faldurile tricolorului, sugerate de podgoriile albastre, de slava bucatelor blonde şi de… veşmintele de culoarea şofranului.”

În pripa patriotardei interpretări, prestaţia criticului e atinsă de o veritabilă maladie daltonistă. Sau poate, ca efect al zorului şi zelului, se petrece o edificatoare deplasare (taurină) spre roşu a galbenei culori a şofranului.

Să ni se dea voie să ne uimim cu retoric subînţeles: ce ştie ţăranul ce este şofranul!

Textul întreg îl găsiţi aici: http://tinyurl.com/bojl598)

Cu şi-o firmă ponosită - / "Oftalmologie", Ildiko Juverdeanu realizează un senryu de zile mari, deşi, pentru asta, mută kireji după versul doi. Neaşteptat într-adevăr… dar unor ferestre oarbe asta le mai lipsea: orbirea superlativă are acum şi firmă (ipocrită). Asta îmi aminteşte de un eseu al lui Liiceanu despre boala spirituală care, minunăţie mare, nu doare. Nimeni nu se plînge că ar fi bolnav. Şi pentru că e vorba de o boală socială şi, de obicei, statistica dă tonul normalităţii, bolnavii, pentru că sînt mulţi, se declară sănătoşi. Iar sănătoşii închipuiţi – ce credeţi? – se simt îndreptăţiţi să-l lichideze pe medic. Al dracului diagonistician! De ce s-ar trata? E mai simplu să omori medicii.

        Flavia Muntean complică lucrurile: câteva versuri trec / dintr-una-n alta, putem înţelege că versurile ar privi prin ferestrele oarbe, trecînd de la una la alta, sau, poate, ar fi proiectate pe albul peretelui, în cadrul configurat de ferestrele oarbe. Am putea înţelege că versurile, care şi-au ales o asemenea încadrare, au şi ele soarta ferestrelor, sînt contrafăcute, nu văd şi nu simt, nu încorporează ceea ce păreau să ne promită.

Luna nouă caută / iar hornurile - presupun că este un joc vechi şi repetabil: negăsind ferestre disponibile pe care să intre în casă, luna procedează ca Moş Crăciun, intră pe horn. La cârciuma satului / praf și fum pe ochi – pare şi mai obscură, fumul se vede că-i de la ţigări, dar de ce pe ochi, pe ai cui, pe ochiurile ferestrelor? De-aia sînt ele oarbe? Pentru mine nu sînt convingătoare, dar autoarea poate să ne desluşească. (Ica Grig)

        Sub ferestrele oarbe,
Cristina-Monica Moldoveanu pune două candele pe prag / în noaptea de Paşti, pot presupune că ele aşteaptă pe cineva, ar putea fi un ritual pe care însă nu-l cunosc. O tentativă interesanată şi merituoasă tocmai pentru generozitatea ei:  regina nopţii urcă / până la pervaz, chiar dacă ferestrele sînt oarbe. Un dar nerăsplătit, ca multe altele pe lumea asta.

Sufletu-mi stă mort într-o / ceașcă de cafea constituie  o modalitate de exprimare nepotrivită pentru haiku deoarece nu evocă o imagine a unei realităţi obiective. Sufletul mort este introdus fraudulos în ceaşca de cafea printr-o metaforă, e o stare a subiectului şi nu a realităţii existente. Cititorul de haiku preferă imaginile nedenaturare de simţirea autorului. (Luli.) vezi şi http://tinyurl.com/d3jd5cg

Letitia Iubu realizează un bun exemplu pentru modul în care se poate plasa o sugestie de critică socială într-un haiku: sub castanii înfloriţi / şcoala-n ruină. Nimic cu vreo adresă făţişă, niciun atac pieptiş, nicio expresie vituperantă. Doar o vădită tristeţe legată nu doar de şcoala-n ruină, ci şi de momentul şi locul, excelent şi contrastant alese, în care ea este evocată: sub castanii înfloriţi. Sigur că alegoria funcţionează perfect acum: ferestrele oarbe sînt fără îndoială ale autorităţilor nepăsătoare, ale responsabililor iresponsabili. Discreţie, reţinere, eleganţă.

Ambele adăugiri ale Lavanei sînt un fel de reproş, nerostit ca atare, la adresa ferestrelor oarbe: se-aud tot mai aproape / colindătorii, dar cine să-i vadă? La cuibul de pe casă / se-ntorc berzele, viaţa-şi continuă ciclul, dar oamenii au dispărut sau nu mai au ochi pentru ceea ce se petrece. Calitatea ambelor constă în faptul că textul nici nu se constituie într-o lamentare şi nici nu declară nimic, contrapune doar primei imagini o altă imagine, lăsînd pe seama dialogului lor ceea ce-ar fi de înţeles.

Biologul de… noapte a găsit două completări de excepţie. Lăcaşul pustnicului / plin de lumină realizează o antiteză cu prima parte: or fi ferestrele chiliei oarbe (pentru lumina cea lumească), dar  asta se întîmplă pentru că lumina în care trăieşte pustnicul vine dinlăuntru şi-i umple şi sufletul, şi odăiţa. A doua completare, nestingherit paingul / mai ţese-o perdea, pecetluieşte pur şi simplu şi consacră meteahna ferestrelor. Le învăluie în giulgiul uitării. Atît de meritat.

Ana Urma procedează şi ea la un apropo de utilizator de computer: deschise înăuntru / cu un singur click. Pentru că, deşi făcute pentru a înlesni comunicarea interior-exterior, numai rareori ferestrele se deschid  efectiv spre în afară, e de înţeles că precizarea deschise înăuntru vrea să accentueze ideea că adevărata comunicare spirituală este de fapt interiorizarea. A doua completare, prima oară prin ploaie / în pași de dans, este mai greu de legat de prima parte a poemului. Să fie o aluzie la Singin' in the Rain, la bucuria ivită pe neaşteptate de a sfida conformismul şi scorţoşenia ferestrelor oarbe la bucurie?

Concluzii:
  • mai multe completări valoroase dar şi cîteva făcute, cred, în pripă
Preferatele mele de data asta:
  • Ildiko Juverdeanu pentru umorul înscenării pe care a ştiut să o construiască: şi-o firmă ponosită - / "Oftalmologie"
  • Letitia Iubu pentru un model de a plasa o eventuală critică socială într-u haiku: sub castanii înfloriţi / şcoala-n ruină
  • Biologului de… noapte pentru felul atît de firesc în care a ales să sancţioneze ferestrele oarbe: nestingherit paingul / mai ţese-o perdea



duminică, 22 iulie 2012

A treia săptămînă 23-29 iulie 2012


ferestre oarbe -
nepăsarea coboară
peste-ntuneric

        O fereastră oarbă este una falsă. Un fel de ornament arhitectonic care face ca un perete gol şi monoton, fără niciun relief, să devină mai animat. Avem de a face cu o expresie în care ambele cuvinte metaforizează. Fereastra nu este decît un cadru formal de zidărie şi tencuială, lipsit de cercevele şi geamuri şi deci de capacitatea funcţională de a primi lumina şi a înlesni ventilaţia interioară, de a asigura transparenţa către în afară. Este oarbă pentru că nu se poate vedea prin ea, pentru că este doar o imitaţie, o pastişă, o maimuţăreală.

        Expresia, specializată ca termen arhitectonic, este însă deosebit de sugestivă pentru a denota acele ferestre care, în ciuda transparenţei, nu mai reuşesc să-şi realizeze funcţionalitatea pentru că privitorii nu mai sînt sensibili la ceea ce ar putea vedea afară, suferă de o cecitate şi emoţională, şi spirituală, care anulează transparenţa geamurilor. Calitatea sintagmei este aceea că, simultan, înseamnă ceva foarte concret şi, totodată, prin sugestia, atît a imaginii reale evocate, cît şi a cuvintelor folosite în expresie, trimite alegoric la o realitate secundă de cu totul alt nivel.

        Partea a doua a poemului pare a avea mai puţină concreteţe şi supleţe a adresării. Nepăsarea care coboară peste întuneric este prea gîndită şi precizează prea apăsat o atitudine nemotivată sensibil. Şi nu se mai armonizează cu partea întîi mai aluzivă şi mai deschisă la interpretări nexeplicitate. E adevărat, ferestrele oarbe sînt nepăsătoare, cei care privesc prin ele sînt impasibili, imperturbabili, forţînd puţin lucrurile, surzi la ceea ce văd.

        Sper că prima parte a poemului este suficient de provocatoare pentru a vă trezi interesul şi a vă face să căutaţi o altă finalizare a poemului în care imaginea sensibilă să fie mai vie şi emoţia să fie încorporată în ea fără să fie trădată în cuvintele textului.        

Comentariu la săptămîna a II-a


Consideraţi interpretările mele doar ca unele din cele posibile. Încerc să descopăr care a fost intenţia voastră scriind acel vers. Se poate să nu o ghicesc, se poate să nu fi reuşit să o comunicaţi, se poate să găsesc alt sens poemului, mai bun sau mai slab decît cel pe care l-aţi fi dorit. Fiecare dintre voi poate însă adăuga altele atît la contribuţiile proprii cît şi la contribuţiile celorlalţi.

*

(versul de adăugat)
pe treptele schitului
bălării și flori

Adie vântul presupune o stare lejeră şi o dispoziţie pe măsură. Oana Elena Dumitrescu propune acea accepţie a vîntului schimbării, cum ar spune Heraclit: panta rhei, totul curge. Pe treptele schitului, natura revine şi îşi ia revanşa asupra ordinii impuse scurtă vreme de om. Iar observatorul priveşte totul cu o seninătate abia atinsă de aripa tristeţii.

Cu orfanul desculţ, unul din clişeele consacrate în poemele noastre pios milostive, Cristina-Monica Moldoveanu nu propune o legătură suficient de consistentă între părţile poemului sau cel puţin eu nu  o sesizez. Desculţ merge cu orfan şi ar merge ca, semn de pioşenie, şi într-o geamie, dar nu prea rimează cu treptele pline de bălării amesctecate cu flori. Secere în grâu, în schimb, pare să fie o replică  polemică la partea a doua. Adepţii secerişului simt că hărnicia lor este e mai sigură de roadele culese decît cei care bat mătănii pe treptele, cum se vede neîngrijite, ale schitului.

Viorica Băluţă scuză pe monahii plecaţi la rugă pentru proasta întreţinere a schitului. Sînt mereu la rugă. Şi nu mai au timp să se plece şi peste bălării. S-o credem?

Alegoria, figura de compoziţie cea mai importantă pentru haiku, se face simţită în poemul lui Doru Emanuel. Petele în caiet se potrivesc cu şcoala asimilată schitului. Pe parcursul uceniciei caietul are şi reuşite, şi pete. Urcînd treptele, elevii sînt cînd flori, cînd bălării. Pînă ce unii se aleg.

STOPS - dezmăț după bac, de data asta nimic de reproşat, alegoria funcţionează. Petrecerea de după, cu sau fără bac luat, este mereu uşor (vorba vine) orgiastică. Treptele schitului, pe care chefuiesc de-a valma, colegi încă, la aceeaşi agapă, bălării și flori, ar putea fi deci acelea ale promisei elevaţii spirituale. Mai încolo… plantele de cultură s-ar putea despărţi de flora spontană.

Cu doar din când în când, Ica Grig adaugă o circumstanţă temporală greu de interpretat. Oare călugării au pusee de delăsare şi uită, cînd şi cînd, de grija lumească pentru aşezămîntul lor? Linişte-n noapte se pliază mai bine peste ceea ce sugerează partea a  doua, ruinarea şi părăginirea se petrec fără niciun fel de agitaţie şi sînt mai profund resimţite în acest calm abia înfiorat.

Umbra vraciului - să-i fi înlocuit pe monahi, odată cu dărăpănarea schitului, tămăduitori din alte vremuri? Îmi pare că Ildiko Juverdeanu reuşeşte mai bine cu nici ţipenie, expresie cu aceeaşi valoare ca linişte-n noapte dar mai înfiorată pentru că subliniază absenţa fiinţelor care-ar putea perturba tăcerea locului. Părăsirea locului este accentuată ironic şi de precizarea unei singure prezenţe: doar calul popii. Este însă doar o mică farsă, un joc de cuvinte mizînd pe omonimia cu libelula. Care însă face ca locul să recapete armonia firească a lumii naturale.

Grigore Vlad propune un vers, cred, nepotrivit: ora de vizită merge mai curînd la spital decît la un schit părăsit. Ruinele n-au orar. Rikyu sorbind ceai recuperează însă, aducîndu-ne-n faţă un personaj care, fără doar şi poate, şi-a ales inspirat locul unde să savureze senin aroma şi atmosfera ceaiului. Şi să-i statueze ceremonialul.

Completările lui crio sînt diferite una de alta: un ultim doliu ar putea da de înţeles că starea neîngrijită a treptelor se datoarează decesului ultimului locatar al schitului; zgomot de taste ar putea mărturisi însă că schmimnicii şi-au trădat menirea şi-au dat în patima internetului.

Prin cruce-ntr-o rână, Grigore Chitul anunţă într-un fel atmosfera pe care partea a doua a poemului o confirmă: schitul este abandonat. Frumuseţea poemului constă acum tocmai în eliminarea oricărei imixtiuni a umorilor şi încercărilor umane de a afirma, a judeca, a categorisi ceea ce este. Lucrurile spun totul. Ele se pronunţă, relevînd mai sensibil decît orice cuvînt părăsirea locului. Tristeţea are însă şi o notă senină: bălăriile şi florile se bucură de soare în devălmăşie. 

Flavia Muntean ia de bună amplasarea florilor şi a buruienilor pe treptele schitului şi se întreabă retoric: urcă sau coboară? Există aici o ironie şi o persiflare a obsesiei umane care vede totul prin prisma progresului sau a regresului. Întrebarea este retorică pentru că sugerează lipsa ei de sens. Răspunsul pe care-l conţine implicit în sine. Pentru ierburi şi buruieni nu mai există sens şi nici diferenţe de rang. Ele sînt înfrăţite şi invadează lent, sine ira et studio, spaţiul pe care omul îl uzurpase o vreme.

Cu moaște putrezind, Luli dublează ideea părăsirii schitului şi accentuează simţirea degradării ireversibile.  Mai ales că între moaştele putrezind şi bălăriile proliferînd apare o evidentă antiteză.

Letitia Iubu  vede însă o lumină în altar. Poate că mai e o speranţă, poate că-i vreo minune…

Prin puf de mucegai, Lavana anticipează dezordinea aparentă  a părţii a doua a poemului: omeneşte vorbind mucegaiul se integrează viziunii treptelor gata să fie acoperite de vegetaţie, natural se încadrează însă variaţiei nesfîrşite a formelor de viaţă. Dar expresia aminteşte şi de arghezienele flori de mucigai, generoasă recuperare a lucrurilor puse la index. Fluturii nuntesc merge pe aceaşi idee a celebrării naturii, treptele schitului nu mai sînt decît o arenă pentru a sărbători acum un cult profan.

Biologul de… noapte ne introduce tot în atmosfera unei sărbători păgîne care nu are nevoie de niciun duhovnic. N-am ştiut care e pilda neghinei. Acum am aflat: nu trebuie să te grăbeşti să stîrpeşti buruienile, e suficient să le separi la sfîrşit de grîul recoltat.

Ciobîcă Cezar-Florin, meditativ în faţa melanjului vegetal, notează:  recesiune… Înţelegem că, pe vremuri de criză, şi societatea se se tulbură şi se amestecă eterogen, la fel ca şi pe vreme de război…

Pentru Ana Urma a doua imagine este doar aceea e unei întîlniri temporare în răspântie, de aici drumurile celor două grupuri incompatibile se pot despărţi. A doua completare este doar o explicaţie sau o scuză a situaţiei de fapt  - pustnicul la pat.

Comentariul lui Vasile Conioşi-Mesteşanu, fata morgana, a ajuns la Spam şi abia acum l-am dezgropat. Faţă-n faţă cu a doua imagine poate însemna multe. Ar putea fi visul cu ochii deschişi al monahului cu fruntea înfierbîntată de boală care vede urcînd treptele, laolaltă cu florile, buruienile convertite şi ele la dreapta credinţă. Poate fi doar un miraj negativ al posibilei invazii al bălăriilor, conduse de Ucigă-l Toaca, încercînd să urce pe turla schitului.

Concluzii:

·        cu mici excepţii completările au reuşit să evoce o imagine diferită de cea surprinsă de partea a doua care a intrat într-un dialog cu prima
·        diferenţele arată clar faptul că fiecare completare poate realiza o variantă a poemului originar şi, pentru că el suferea de meteahna continuităţii şi explicitării sensului, este vorba de variante care-l îmbunătăţesc
·        putem spune că poemul iniţial era neterminat şi cu ajutorul vostrul a fost finisat şi îmbogăţit

Preferatele mele, pentru ironia lor:

·        Flavia Muntean pentru urcă sau coboară
·        Ildiko Juverdeanu pentru doar calul popii
·         crio pentru zgomot de taste


luni, 16 iulie 2012

A doua săptămînă 16-22 iulie 2012



în desfrânare -
pe treptele schitului
bălării şi flori

          Dacă ultimele două versuri ne oferă o imagine limpede şi provocatoare a invaziei în devălmăşie a florilor şi bălăriilor pe treptele schitului, primul, cu un cuvînt abstract şi mustrător, pune la punct această însoţire promiscuă. Cuvîntul este abuziv pentru modul de a fi al lumii vegetale. Să fie oare o destrăbălare faptul că florile au evadat din straturile unde erau izolate elitar şi s-au amestecat cu specii fără rang şi nume? Sau acela că bălăriile, mai viguroase, le îngăduie cu nonşalanţă printre ele?

          Oricum, primul vers este doar un avertizare, o etichetare aproape, a imaginii de nedorit care ni se înfăţişează ochilor. Iar dacă noi am putea privi cu blîndeţe şi înţelegere lucrurile aşa cum sînt, el ne avertizează că avem în faţă o scenă a depravării. Ar putea fi luat şi ca o ironie, dar şi aşa păcătuieşte prin faptul că pune accentul, premeditat, pe o singură interpretare a scenei.

          Poate că totuşi ce se întîmplă pe treptele schitului este un lucru care poate provoca şi altfel pe autori şi cititori. Există aici o mică dezordine care trădează delăsarea celor aflaţi în schimnicie, neputinţa lor din cauza vîrstei sau bolii sau chiar părăsirea aşezămîntului. Locul este abia atins de aripa ruinării şi capătă o patină agreată de spiritul zen.

          Încercaţi deci să propuneţi un vers valid în locul primului vers al poemului. Puteţi trimite doar maximum două încercări. Termenul limită este duminică 22 la prînz.